o posibila istorie a jazzului romanesc

Posted By Maria on March 9, 2010

Dacă ar fi să povestesc jazzul american, aş înghiţi câteva pahare de whisky, aş fuma un trabuc, mi-aş ascunde privirea sub pălărie, aş aştepta o vreme înainte de a spune cu o voce de fum că totul a-nceput pe străzile deocheate din Chicago. …
Dar sunt atât de departe de acea lume.
Un ocean, o istorie, o societate; îndeajuns de departe e ţara mea pentru a părea că nici n-ar trebui să vorbim despre jazz aici….dar oricine ar crede astfel, s-ar înşela. Mai mult, pentru ţara mea, jazzul a jucat un puternic rol social pe parcursul timpului şi a fost rând pe rând înţeles ca simplă muzică de dans, ca muzica libertăţii şi a bunul simţ, supapă politică în perioada comunismului, nostalgie, afacere, elită în anii de după ’89.

România a cântat jazz încă de la începutul secolului, sincopele şi notele tulburi s-au infiltrat în viaţa de oraş a locurilor acestora, doamnele şi domnii din epocă grozav mai săltau în ritm.
La data de 23 august 1944 Regele Mihai I, într-o proclamatie catre tara, anunta iesirea României din razboiul contra Natiunilor Unite, în timp ce maresalul Ion Antonescu si ministrii sai erau arestati. La putere era înscaunat un guvern format de noua coalitie Blocul National Democratic, din care faceau parte taranistii, liberalii, social-democratii si comunistii. România a intrat în sfera de influenta a URSS.
Pentru jazzul autohton a început o nouă epocă politică. Rockul, popul, care prindeau din ce în ce mai mult teren în gustul tinerilor din întreaga lume, datorită radiului şi industriei în continuă dezvoltare a caselor de discuri, erau interzise de regimul communist. Versurile lor erau considerate o adevărată ameninţare la adresa societăţii noastre. Dar cu jazzul….era altă poveste.

În decembrie 1989 s-a jucat cartea sângeroasă a libertăţii şi a democraţiei.
Ce s-a întâmplat cu jazzul după acea iarnă? A devenit el muzica noii generaţii sau a intrat într-un con de umbră mai degrabă? Şi dacă da, de ce s-ar fi produs acest fenomen? Din motive financiare? Din motive ale unei lipse spirituale?
Poate, chiar, ceea ce timp de 80-90 de ani a fost numit jazz, se transformă, devine altceva, iar acest produs muzical-conceptual are nevoie de un nou nume. Poate, peste câţiva ani, noile istorii ale muzicii vor vorbi într-o nouă definire a muzicii de „originile noului gen în stilul improvizatoric care caracteriza jazzul”. Să fie jazzul chiar un gen pe cale de dispariţie, înlocuit de “muzica improvizatorică”?

dsc_0351

La astfel de întrebări am încercat să răspund căutând muzicieni care, într-un fel sau altful, au fost influenţaţi de anumite idei adunate sub denumirea jazz, chiar dacă – de-a lungul timpului - au migrat către alte forme de expresie muzicală. Unii chiar au ales alte locuri ale lumii pentru a-şi dezvolta aptitudinile artistice într-ale ethosului jazzistic.

Ascultaţi. Invitaţi la microfon: pianistul si profesorul Mircea Tiberian, Virgil Mihaiu preşedintele ICR Lisabona, Florian “Moşu” Lungu, contrabasistul şi compozitorul Vlaicu Golcea, chitaristul Sorin Romanescu, Saşa Liviu Stoianovici membru fondator Nu şi Apa Neagră, saxofoniştii Mihai Iordache şi Cătălin Milea, pianistul Lucian Ban.

De ascultat feature-urile audio pe blogul http://storymania.radiocultura.ro/

de la Ioana Florea. trei texte. natura urbana se prezinta.

Posted By Maria on March 8, 2010

Despre Berlin


Sunt oameni care iubesc berlinul si oameni pentru care berlinul nu inseamna nimic!

Sunt momente in care visezi sa fii la berlin si momente in care te intrebi ce cauti la berlin, pentru ce ai vrut sa fii acolo??

Uneori, te simti in berlin ca la tine acasa, alte ori te simti cu totul si cu totul strain, un “auslender”.

Berlinul inseamna o istorie, razboaie, un zid, ruine, apoi ruine refacute si ruine bune de vizitat.

Berlinul este un oras care inseamna multe lucruri; memorie, placeri, neplaceri, actiune si comtemplare.

Printre aceste lucruri, ma gandesc la ierni grele, cu frig, umeaza, zile care devin prea repede nopti. Apoi, sunt veri cu parade colorate, cu parcuri pline de zmee, cearsafuri pe malurile raului. Indiferent de anotimp, strazile sunt pline biciclete super-eficiente si de oameni care beau bere in timp ce merg, pentru ca in Berlin este legal sa bei alcool in spatiul public. Indiferent de anotimp, cluburile sunt pline, muzica electronica umple subsolurile si hangarele pana dupa 10 dimineata, clubberii stau la coada si cate 2 ore, pana se face loc pentru intrarea lor in clubbul dorit. Indiferent de anotimp, oamenii ies in strada sa demonstreze pentru drepturi, solidarizari, schimbari. De exemplu, de Revelion, grupuri de tineri se aduna in fata azilurilor de migranti politici sau in fata inchisorilor politice si organizeaza petreceri de solidaritate pentru cei inchisi acolo.

In berlin am vazut oameni cu cele mai ciudate si colorate vestimentatii: mantii din imitatie de blana roz, pantaloni plini de accesorii din metal, bocanci cu talpa si tocuri uriase, par verde si rosu, cu multe codite, piercing pe toata faţa. In berlin, oamenii par mai relaxati cu ei insisi, dar si cu cei care arata „altfel”.

Artistii de strada fac adevarate spectacole. Multe magazine au la intrare bancute pe care te poti odihni, chiar daca nu esti cumparator. Grafitti coloreaza toate zidurile, transformandu-le in galerii de arta.

Spatiul public al berlinului este viu, folosit, flexibil, chiar si la -10 grade celsius. Oare pentru ca oamenii de acolo sunt asa? Sau pentru ca spatiul este asa? Probabil amandoua…

dsc_0514



Varsta de 28 de ani. Ca toate varstele, cu bunele si relele ei…


Se spune ca esti un tanar adult. Se spune ca te-ai maturizat complet.

Se spune ca, daca nu ai devenit celebru pana la varsta asta, cu greu mai poti ajunge. Si daca nu ti-ai gasit vocatia pana la varsta asta, este cazul sa o cauti mai serios!

Se spune ca incepe sa fie mai greu sa inveti lucruri noi, incepi sa ai inertie psiho-sociala ridicata.

Este varsta la care faci un doctorat, un copil, un compromis, o depresie, un schimb de locuinte sau pleci in lume cautand ceva anume sau orice. Cel putin, asta fac prietenii care au 28 de ani.

Incep reuniunile de 10 ani de la terminarea liceului. Oare ce au mai facut colegii? Oare ar fi trebuit sa vorbim mai des? Ee, asta nu e asa important, mai important este sa ne distram, cand ne revedem!

Jimi Hendrix, Jim Morrison, Janis Joplin, cei mai importanti muzicieni ai generatiei hippy, au murit la 28 de ani, nu tocmai linistiti. Multi muzicieni contemporani, producatori de muzică electronica, au mult mai putin de 28 de ani.

Daca esti femeie, incepe sa ti se spuna ca „iti suna ceasul biologic”. Trebuie sa faci miscare si sa-ti monitorizezi apetitul, daca vrei sa te menti in forma.

Daca esti barbat, ti se spune ca esti in cea mai buna forma. Uneori, este bine daca ai putina burta…

Daca esti sportiv de performanta, esti tocmai bun de iesit din joc, cat de curand.

Daca esti necasatorit, lumea se intreaba cand vei intra si tu in randul lumii…Daca esti casatorit, lumea presupune fie ca „sigur ai gasit o mare iubire”, fie „sigur mai calci stramb cateodata”.

Daca am fi trait acum vreo 200 de ani, am fi fost deja aproape de pragul varstei a treia….

Asta, ca sa ne reamintim ca, intre timp, speranta de viata a crescut mult – si sa ne bucuram de ea!

Desigur, esti batran cand te simti batran si tanar cand te simti tanar. Asta nu inseamna ca nu te poti lasa de fumat de pe acum sau ca trebuie sa lasi pentru „la pensie” calatoria vietii, visul de a canta la vioara, impacarea cu rudele, voluntariatul.

Oricum, pentru parinti ramai un copil.

Imi amintesc ca a fost o vreme cand le spuneam „nenea” si „tanti” celor de 28 de ani…ce vremuri!

image186


Spatiul public.


Spatiul public, adica spatiul care ne apartine tuturor, de care trebuie sa se bucure fiecare dintre noi si pe care trebuie sa il ingrijeasca fiecare dintre noi.

Spatiul pe care il negociem si pe care il impartasim.

…asta, daca reusim intai sa ne dam seama cam pe unde este…

Pai, ar trebui sa fie in parcuri, daca nu ar veni mereu gardienii sa ne reaminteasca ce nu avem voie sa facem, ce nu ne apartine, ce nu putem impartasi.

Ar trebui sa fie pe strada, daca nu ar fi ocupat de masini parcate, panouri publicitare, terase deschise doar clientilor consumatori. Deci, ar putea sa fie pe strada, daca am avea cum sa folosim strada, plimbandu-ne sau odihnindu-ne pe bancute, fara sa fie obligatoriu sa scoatem bani din buzunare, pentru asta.

Ar trebui sa fie in locurile de joaca pentru copii, daca acestea ar exista din belsug in toate cartierele orasului.

Ar mai trebui sa fie si in spatiile dintre blocuri, daca mafia imobiliara nu ar construi cate ceva chiar si acolo, daca vecinii nu s-ar lupta intre ei pentru fiecare bucatica de teritoriu, respectiv daca i-ar pasa cuiva de soarta acestor bucatele de pamant… – fiecare „daca” variind in functie de cartierul in care ne aflam.

Si transportul public ar trebui sa gazduiasca spatiul public, dupa cum ii suna numele…Asta s-ar intampla, daca, intr-un fel sau altul, calatorii ar reusi sa negocieze intre ei urcarea si coborarea din mijloacele de transport, regulile statului pe scaun si regulile corporale in orele de aglomeratie.

Intre timp, pana rezolvam aceste „daca”, „ar trebui”, „s-ar putea”, spatiul public nu este nicaieri! Sau daca este undeva, atunci are aroma cam prea puternica de spatiu privat, privatizat, supravegheat, amenajat de primarie, conform principiului „primaria a dat, primaria a luat, fie mandatul primarului laudat”.

Va invit in public!

dsc_0723

eurovision 2010

Posted By Maria on March 7, 2010

Am fost la selecţia naţională Eurovision 2010. Am alergat repede prin bălţi ca să ajung la timp la Circ. Am primit unul dintre acele cartonaşe verzi pe care scria PRESĂ. Aveam şi ochelarii pe ochi, ca să văd mai bine în jurul meu. Am deschis uşa, am dat năvală…

…într-o fantasmă. Mă înconjurau oameni-copaci, fachiri cu ochii galbeni, motociclişti de ocazie, muşchetari fără sabie, un înger care are nevoie de nişte proptele pentru propriile aripi; un saltimbanc exersa o vocaliză şi o inimă neagră în lanţuri argintii tocmai traversa culoarul. Un clown cu ochi trişti zâmbea din spatele pudrei albe. Oricum, pudra era omniprezentă, acoperea în valuri nasuri acviline sau plate, pomeţi de la 5 şi până la 50 de ani; la-nceput uşoară şi maleabilă, ulterior îmbibată de transpiraţie şi devenită guguloi, pudra nu face discriminări între streetdanceri, rockeri, soliste pop sau alte personaje care se aciuiaseră în acea societate-hibrid.

Beau o cafea şi mestec un pateu cu ciocolată. Foarte bun. Mai iau unul.

Începe transmisiunea live. Pe ecranele camerei verzi, Horia Brenciu şi Valentina Pelinel spun câteva eventuale cuvinte. Şi Geanina Corondan preia modelul, zice că aici, în camera verde, e suspans…

Seara trece nestingherită. Pare că nu se-ntâmplă nimic. Artiştii stau la locurile lor, sunt foarte importanţi şi solitari în costumele şi machiajul lor, nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Nu pricep de ce în melodia Alexei era nevoie de baroc vestimentar, Alexandra Ungureanu e îmbrăcată ca Roisin Murphy, Pasager îl caută pe Johnny Depp dar nu ştiu că el joacă acum în Alice în Ţara Minunilor iar piraţii din Caraibe sunt deja folclor.

Între timp, pateurile cu ciocolată s-au terminat. Las timpul să se desfăşoare.

Mă trezesc din amorţeală când văd un lung şir de fiinţe aurii, care-şi trădează vag apartenenţa umană. Mă uit mai cu atenţie, văd că fardul li se ştersese la frunte şi pe piept, că părul le era ascuns sub peruci posibil masculine şi feminine. Sunt saltimbancii.

E deja târziu. Pe una dintre canapelele camerei verzi se aşează două dintre puţinele personaje îmbrăcate cu gust: ne recunoaştem, sunt păpuşarii. Au venit cu păpuşile lor - un percuţionist şi un chitarist mic - pe care le mişcă aşa, ca pe toate păpuşile, cu sfori. Vorbim, spun că oamenii nu înţeleg în România teatrul de păpuşi, că e doar pentru copii. “Dar e vorba de simbol! De dedublare!” Petronela, păpuşăreasa de la Lulu and the Puppets, este actriţă la Ţăndărică. Sunt în continuare la Eurovision, mă bucur că am rămas încă 10 minute.

Au câştigat Paula Seling şi Ovi, cu o piesă ritmată, dialog de petrecere modernă între el şi ea, pe tema focului.  Personal, cred că piesa e fragmentată, mizează pe vocea Paulei (diferenţa de performanţă vocală dintre cei doi e imensă) şi pe câteva clişee ritmico-stilistice; nu-mi pare că se crează vârtejul anunţat de titlul oricum prea comun, iar rimele fire/higher/desire nu merită comentate.

Circul e violet. Noaptea, târzie. E timpul să mergem la muzica de acasă.


dsc_0686

dsc_0694

dsc_0690

dsc_0668

dsc_0658

dsc_0655

dsc_0615

dsc_0601

şi aceasta e o altă posibilă reacţie la Eurovision…..

_sim9802

(via Simona Ghandreea)

premiile UCMR pe anul 2009

Posted By Maria on March 5, 2010

Aula Palatului Cantacuzino. Posibil anul 2010. Ora 12. Linişte, pace, penumbră. Ştiu că locul este cel bun, n-am greşit. Şi anul trecut a fost la fel. Şi mai ales acum 2 ani şi chiar 3, şi în studenţie….

Decernarea premiilor Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România este departe de a fi un eveniment pentru public. E pur şi simplu o întâlnire de breaslă. M-am mirat când am văzut astăzi un fotograf, m-am gândit unde va publica pozele?

Este păcat ca un astfel de eveniment - cel mai important al valorizării creaţiei muzicale româneşti -  să nu se poată ridica dincolo de această senzaţie de cerc închis şi vechi şi mic. În discursul său, muzicologul Octavian Lazăr Cosma a îndreptat vina nepopularizării evenimentului către cei din mass media care nu difuzează muzică românească, ba chiar şi către interpreţii care nu abordează în concerte sau recitaluri creaţii româneşti. Undeva, într-adevăr, există o ruptură, dar, mă gândesc… dacă Uniunea sprijină creaţia, sprijină creatorii, sprijină tot, poate nu a găsit încă modalitatea de a o face eficient. Atunci lanţul slăbiciunilor se întinde la nesfârşit, înconjurând de fiecare dată acelaşi stâlp al infamiei, imposibil de dărâmat.

Este în continuare 5 martie 2010. Puţin după ora 12. Se aduc flori. Mă uit înspre tavan şi admir - a câta oară? -  îngeraşii pictaţi în albastru şi alburiu şi rozaliu. Nu se întâmplă nimic. Ba da. Intră în Aulă cei invitaţi şi doar ei, anunţaţi că vor primi premii. Pe scaune îmi recunosc colegii de la radio. Cultural şi Muzical, atât. Actualităţile nu sunt interesate. Ridic din umeri.

Se aduc scaune. Tapiţate, roşii, impunătoare. Clar, o să se şi întâmple ceva. Intră în Aulă Adrian Iorgulescu, Dan Dediu, Ulpiu Vlad etc.

Decernarea.

Mă întreb câţi dintre cei care citesc acest blog au auzit de creatori precum Ede Terenyi, Costin Miereanu, Violeta Dinescu, Felicia Donceanu, Irina Odăgescu, Dan Buciu. Ei sunt dintre cei premiaţi anul acesta şi dintre cei mai importanţi creatori români de muzică. Le-au fost dăruite diplome şi flori şi plicuri, undeva pe Calea Victoriei, astăzi la obscura oră 12:00.

…să nu-l uităm pe Cornel Fugaru, care a fost premiat pentru muzică uşoară…

De ce n-au venit în sală cei care se ocupă cu scena de muzică electronică “alternativă” în România, ca să-l cunoască, poate, pe Ulpiu Vlad, cel care a fost premiat anul acesta pentru o lucrare electronică - Prin sunetele privirii, pentru violoncel şi bandă…ca să înţeleagă sau să critice corect prezenţa, utilitatea, autenticitatea sau lipsa muzicii electronice pe scena din România? Pentru că Uniunea sprijină creaţia, doreşte creşterea nivelului muzical, dar nu reuşeşte să facă din acţiunile sale evenimente de importanţă pentru societate, pentru tineri.

O Mahabharata al cărei titlu citit greşit, duce către un final tragi-comic.

şi ar mai fi multe, încă…. am plecat la un moment dat, ne vedem la anu’. Poate vor veni doi fotografi…aştept momentul pentru 3 fotografi etc.

un link unde gasiti ultima emisiune a lui Cornel Chiriac. atat.

Posted By Maria on March 4, 2010

http://tinyurl.com/yjmqy7h

meniu literar deschis

Posted By Maria on March 4, 2010

ce aţi comanda, vă rog? un ceai? poate o cafea….poate o prajitură de casă? sau poate o povestioară? avem unele noi, la meniu de hârtie lucrată manual, scrise special pentru dumneavoastră, de mâinile tinere ale acestei ţări. au de toate: deznădejde mocnită, speranţă la pungă de plastic, consumism cu dioptrii, dragoste teribilă cu năbădăi leguminoase eco. aveţi tot ce vă trebuie!

pentru că am fost aseară la Ramayana Cafe - un loc fantastic, rupt de timp şi, parcă, şi de bucureşti. un loc surprinzător, situat în inima de mahala a Bucureştiului, pe lângă Buzeşti; stai în decorul oriental, pe perne ornamentale, te serveşte o domnişoară în rochie cu inserţii indiene şi poţi comanda bere - trei soiuri, sucuri - 10 soiuri, un vin excelent, chipsuri, prăjitură de casă etc.

şi, să se rostogolească bulgărele literar, la meniu, la porţie, la alternativă.

image030

cine ştia la ce o să se ajungă cu un leu pentru ateneu? o parte importantă din cultura româniei se sprijină acum pe acei 1+1+1+1 lei donaţi de cei care trăiau atunci.
noi, cei de astăzi, pentru ce optăm? să ajutăm fotbalişti în criză chimică să-şi revină? să cumpărăm ziare incomplet îmbrăcate în idei? sau să cumpărăm o povestire? să cumpărăm cu un leu literatură tânără, a noastră, smulsă din viaţa supermarketurilor şi a celorlalte elemente cultural/împrumutate care ne înconjoară. Meniul este deschis tuturor celor care cred că se pot face bani din literatură sau nu. cautati in ceainarii si cafenele meniul literar deschis. daca vreti, puneţi mâna şi scrieti. apoi trimiteţi prin mail la povestirifarafiltru@gmail.com

cei care semnează până acum meniul sunt bucătarii şefi

Roxanina Morositas
Razvan Supuran
Alice Kais
Jean-Lorin Sterian
Sefchet Pasha
Calin Torsan


next vibe

Posted By Maria on March 1, 2010

Dacă Let’s Vibe va reuşi să aducă în Sala Radio mai mulţi tineri la concertele săptămânale ale orchestrelor, atunci, orice comentariu vizavi de acest concert este aproape de prisos. Dacă cei tineri care au fost acum în sală au înţeles că oamenii din orchestră, soliştii, dirijorul, se îmbracă normal, pot glumi, eventual au şi telefoane Nokia de care se folosesc pentru a-şi anunţa prezenţa la o petrecere de sfârşit de săptămână, şi dacă toate acestea îi vor face să înţeleagă că muzica pe care ei o cântă este vie şi ea, posibilă parte din mozaicul contemporan, atunci Let’s Vibe şi-a îndeplinit scopul.

Oricum, tinerii implicaţi în desfăşurarea muzicală a concertului, au fost cei care au pus sare şi piper ideii, chiar şi pentru specialişti. Balada de Ciprian Porumbescu în concepţia orchestrală impresionist-modală a lui Cristian Lolea merită să apară mai des în repertoriul orchestrelor din România şi nu numai; Adrian Naidin a doinitu’ Doamne doru şi cu violoncelul şi cu vocea, iar melodiile culese din zonele cu adâncă tradiţie folclorică ale ţării au fost fior şi surpriză deopotrivă pentru atmosfera generală, îndreptată mai mult înspre jazz şi ritmuri alerte; culoare timbrală pregnantă în colajul serii a creat şi Alexandru Anastasiu pe al său vibrafon, pe care-l plimbă fără milă între sala de concert şi cluburile din subterane.

La final, Stradivarius-ul statului a fost agăţat în cui, cablurile au devenit brusc importante, Alexandru Tomescu a găsit poziţia de rock-star al viorii şi…

restul, data viitoare.

Next vibe!

un articol interesant

Posted By Maria on February 24, 2010

citat:

The session plunged immediately into the esoteric, with the moderator, Erwann Michel-Kerjan, a Wharton School professor at the University of Pennsylvania, asking what the difference was between art and entertainment.

“Art is a necessity and entertainment is a luxury,”

http://artsbeat.blogs.nytimes.com/2010/02/18/big-musical-questions-and-some-answers/#more-75489

Cvartetul Belcea - impresii bucurestene dupa 3 ani de rezidenta la Ateneu

Posted By Maria on February 22, 2010

Îmi amintesc de o pagină citită demult, într-un roman de Lev Tolstoi; se afla descrisă acolo participarea sa la recitalul unui cvartet. Atmosfera era evident nobiliară, evenimentul se petrecea în casa unor aristocraţi ai timpului, ei invitaseră artiştii pentru a face dovada bunului gust al familiei, a culturii, a bunăstării economice.

Mergând constant la recitalurile bucureştene ale Cvartetului Belcea – în rezidenţă la Ateneul Român la iniţiativa Institutului Cultural Român între 2006 şi 2009 – au început să se contureze comparaţii între acel moment al literaturii caracteristic secolului al XIX-lea şi România anilor 2000.

Cvartetul a fost format în 1994 la Colegiul Regal de Muzică din Londra; de atunci a trecut prin etape succesive de perfecţionare care, alături de talentul, seriozitatea şi corecta înţelegere a spiritului vremii caracteristice membrilor săi, au contribuit la succesul ascensiunii către standardele înalte ale lumii muzicale actuale. Cvartetul Belcea susţine constant concerte în săli cu prestanţă ale lumii, are mai mult de 10 CD-uri la activ şi un contract de înregistrări exclusiv cu EMI, este ansamblu asociat la şcoala Guildhall din Londra şi, timp de trei ani a fost şi ansamblu rezident al Ateneului Român.

Repertoriul se deface în evantai – de la Haydn şi Mozart, la romantici, la compozitorii secolului XX şi atingând ultimele apariţii în materie de partituri. Interpretarea propusă de cvartetul Belcea respectă de fiecare dată tradiţia epocii căreia opusul îi aparţine, însă am mereu senzaţia unei reverenţe urmată de un mic comentariu, deloc maliţios altmineri, o posibilitate filosofică aleasă pentru a spune răspicat că marea muzică este mereu simbolică şi relevantă pentru societate. Forţa cu care ansamblul se impune în faţa audienţei derivă din tendinţele spirituale şi comportamentale moderne. Astfel, cvartetul devine inconfundabil; contrastele adânci între planurile tematice, nervul omniprezent în pasajele de virtuozitate tehnică transformat firesc în respiraţie adâncă în momentele de interiorizare ale lucrărilor, toate opţiunile interpretative se justifică, o frescă sonoră a timpului se naşte continuu.

Atunci când, în 2006, am avut parte de un recital integral Bela Bartok la Ateneu – cvartetul pregătindu-se pentru înregistrarea integralei creaţiei de gen a compozitorului, Corina Belcea spunea că este „combinaţia fascinantă de patru personalităţi diferite, fiecare cu ideile şi cunoştinţele lui, cea care crează o interpretare unică a fiecărei piese. Plăcerea şi admiraţia cu care lucrăm şi cântăm cvartetele lui Bartok, sperăm să ne aducă în următorii 30-40 de ani, cât mai aproape de adevăr”.

Cum primim noi, românii, un astfel de dar, cum ar fi cel al rezidenţei de trei ani a Cvartetului Belcea la Ateneul Român?

Sala Ateneului a fost rareori plină până la refuz. Nu cred că greşesc dacă spun că recitalurile nu au devenit evenimente de public. Nu s-a făcut o promovare hotărâtă, aşa cum s-a procedat în mod abuziv aproape, cu prezenţa violonistei koreano-americane Sarah Chang la Bucureşti, în februarie, într-un recital pe care organizatorii îl anunţă ca prima bătălie „armagedonică” în Cruciada culturii. Preţurile pe care publicul trebuia să le plătească pentru a se bucura de aristocraţia interpretativă a Cvartetului Belcea nu depăşeau obiceiurile stagiunii. Pentru răfăţata industriei muzicale, Sarah Chang, mondenii au plătit între 150-300 Ron pe un bilet.

Îmi mai amintesc şi de acel 13 februarie 2008. Corina Belcea-Fisher, Laura Samuel, Krzysztof Chorzelski şi Antoine Lederlin erau deja pe scenă, se cântau Mozart, Webern, Beethoven, când, de afară, s-au infiltrat prin cupolă, pereţi, picturi şi îngeri, trâmbiţele dragostei zbierate la boxe. În piaţa de lângă Ateneu nu se cânta Mozart…

Primăria cred că nu-l citise pe Tolstoi, iar cvartetul Belcea, în loc să fie invitatul care să facă cinste casei, s-a văzut perdant într-o luptă care nu respecta nici un fel de reguli, muzicale sau de etichetă.

Romeo si Julieta….un musical.

Posted By Maria on February 22, 2010

În weekend, scena Teatrului Naţional de Operetă Ion Dacian, a primit în spectacol-eveniment Romeo şi Julieta, un muzical conceput pentru a fi jucat în maghiară şi română deopotrivă. De fapt, cele două familii legendare Montague şi Capulet erau reprezentate fiecare de către o apartenenţă lingvistică şi vestimentar-cultural-muzicală distinctă – familia Julietei, Capulet, vorbea maghiară, era îmbrăcată după regulile unui rang nobiliar, culoarea caracteristică era roşul, pe când familia Montague şi al său Romeo, arborau limba română, culoarea violet, costumaţia mai lejeră.

Muzical vorbind, partitura concepută de francezul Gérard Presgurvic în 2001, se înscrie în coordonatele unui pop-rock mainstream, fără îndrăzneli estetice, conturând personajele principale prin prisma unui stil de baladă deseori previzibil, reuşind însă mai multă culoare şi sevă în momentele rezervate personajelor secundare.

Din opera shakesperiană este păstrată povestea de dragoste şi preacunoscutul său final tragic. În rest, scenografia, coregrafia, costumele, liniile melodice instrumental-vocale, toate induc senzaţia unui prezent cultural, cu tentă urbană. Vedem fachiri jucându-se cu focul, dansuri de stradă, decoruri mobile, lumini ingenios gândite, o întreagă muniţie de elemente, pusă în joc pentru a crea suspans, romantism etc. Scenele de dans de grup au fost principalele momente de tensiune; urmate de momentele solo ale lui Tybalt - Ernest Fazekas, Lady Capulet - Füredi Nikolett sau Lady Montague - Adina Sima. Dintre cei doi eterni Romeo şi Julieta, personal prefer prestaţia scenică vivace a Julietei - Vágó Bernadett, celei a unui Romeo - Jorge (George Papagheorghe) - cuprins de lamentare pop a la Backstreet Boys cu fiecare nou moment al acţiunii dramaturgice.

Oricum, Romeo şi Julieta, în regia semnată de Kero, este o ocazie excelentă dată tinerilor dansatori şi interpreţi – care simt aplecare către acest gen de musical şi de coregrafie specifică – de a participa într-o producţie importantă, cu substrat desprins din problematica socială la ordinea zilei. La finele spectacolului, ar trebui să înţelegem că, dacă ura dintre neamuri persistă, copiii ambelor părţi vor sfârşi, totdeauna, tragic.

Spectacolul, prezentat de Teatrul naţional de Operetă Ion Dacian în cooperare cu Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, a cucerit audienţa, chiar dacă textul propriu-zis nu a fost, spre sfârşit, în nici un caz vesel, ci chiar întunecat; s-a aplaudat nesfârşit, chiar a la Budapesta - cu lovituri de picioare în podea.

ps:….pe tot parcursul spectacolului, subtitrarea în limba română a fost deranjată de greşeli gramaticale, devenite insuportabile spre final.