January 21st, 2012 | 
Author: Îmi doresc ca generaţia mea să nu zică peste 10 ani: “N-am reuşit să schimbăm clasa politică, dar ce bannere tari am scos la Revoluţie! Nici n-am scris vreun mare roman, dar ce bine am folosit fonturile!” spune şi scrie pe facebook Cristi Neagoe, scriitor şi promotor de evenimente urbane.
Protestele capătă, ce-i drept, o caracteristică artistico-revendicativă. De pe o zi pe alta, tinerii au stat noaptea aplecaţi deasupra sulurilor lungi de pânză, hârtie sau plastic şi, cu tehnici tip graffiti, stencil, au inscripţionat proteste şi mesaje. O caracatiţă ale cărei braţe deveneau instituţii şi partide, “Vrem cianură pentru dictatură” scris cu unul dintre acele fonturi menite să-ţi rămână în memoria vizuală, masca vendetta symbol pentru protestele Wall Street agăţată pentru câteva secunde de schelele care acoperă Teatrul Naţional sau o foaie simplă cu butonul mult dorit de Facebook “dislike”. Foarte hotărât se scandeaza “Banii pe cultură i-aţi dat pe băutură”, iar noaptea în autobuz câţiva ultraşi îşi dau coate încercând să-şi amintească o lozincă “marfă” pe care unul dintre ei o inventase pe moment!
O serie de cântece sau texte citite la megafon sau în faţa camerelor se alătură acestei imagini a protestelor promovată majoritar pe internet. “Revoluţia la care visez eu” este un text semnat de jurnalistul Vlad Mixich şi devenit reper în Piaţa Universităţii şi în reţelele sociale. Trupa Taxi a lansat piesa folk “Strada mea c-un singur bec”.
http://www.youtube.com/watch?v=Cons-XqvWrM
Se adaugă hip hop-erul Petrow cu un text protestatar, care deplânge violent textual dar neinteresant stylistic, defectele actualului sistem românesc.
http://www.youtube.com/watch?v=c9Dvim8QpQk
Poetul urban Norzeatic, are însă un mesaj mult mai coerent şi Manifestul său pacifist apărut chiar astăzi pe youtube/facebook, a provocat reacţii în lanţ.
http://www.youtube.com/watch?v=fXlaTy01jIc
Aparent independent de protestele din piaţă, Teatrul Naţional îşi continuă activitatea. Serile, publicul umple sălile de spectacole. Totuşi, pare că şi această instituţie completează, în mod ironic, atmosfera Universităţii 2012. Aseară, de exemplu, se juca “Dineu cu proşti” şi “Încă-I bine!”.
Posted in comentariu, dimineata crossover, reportaj | 
Tags: 2012, norzeatic, Petrow, piata Universitatii, proteste, taxi | 
1 Comment »
Zîmbitoare, frumoasă şi elegantă,Ruxandra Donase îţi inspiră modernitate şi maturitate artistică. Claudio Abbado, Sergiu Celibidache, Seiji Ozawa, Zubin Mehta sînt doar unii dintre dirijorii cu care a colaborat. Vorbeşte cu o fermecătoare naturaleţe despre nume legendare ale operei şi, deşi este una dintre cele mai strălucitoare mezzosoprane ale momentului, Ruxandra Donose a acceptat imediat invitaţia de a susţine, alături de Leontina Văduva şi deTeodora Gheorghiu, o serie de recitaluri de Crăciun, pentru prima oară în mai multe oraşe ale României.
Ce anume aţi învăţat de la profesorii dumneavoastră din România, de la şcoala de aici?
Pot spune că am fost deprinsă cu spiritul de disciplină şi de competiţie. Comparînd cu şcolile din străinătate, unde merg copiii mei, acolo nu există nici premiul I, premiul II sau premiul III, nu există nici olimpiade şi nici concursuri de meserii. Toate acestea erau nişte ocazii pentru care te pregăteai, pe care doreai să le cîştigi. Studiului permanent i se mai adaugă pregătirea completă, nu învăţai doar instrumentul, ci ţi se ofereau cunoştinţe şi de teoria muzicii, armonie, contrapunct; încă am impresia că era mai solidă pregătirea generală aici decît în străinătate. Toate formează un artist complet şi un om cu un anumit spirit, cu dorinţa de realizare şi de afirmare.
Ulterior, cînd aţi început să cîntaţi pe marile scene internaţionale, care a fost elementul care s-a adăugat imediat acestei educaţii pe care dumneavoastră o aveaţi deja, chiar acel prim lucru foarte important care vi s-a impus în personalitate?
Îmi aduc aminte că, păşind la prima mea repetiţie la Teatrul din Basel (Elveţia), am fost copleşită pentru că în sala de repetiţii stăteau, la o masă lungă, vreo zece persoane şi fiecare era responsabil de ceva. Erau regizorul, asistentul de regizor, scenograful, asistentul de scenograf etc. Am fost de-a dreptul speriată de seriozitatea cu care se trata subiectul „repetiţie“ şi producţia de operă. Mi-am dat seama că tot ceea ce am învăţat trebuie să regîndesc şi să folosesc la un nivel şi mai înalt. Am făcut primul pas către un alt nivel de profesionalism.
Aţi fost angajata Operei din Basel, a Operei de Stat din Viena, dar aţi renunţat şi aţi ales statutul de artist independent. Astfel, aveţi o flexibilitate mult mai mare, agenda v-o puteţi construi în funcţie de preferinţele repertoriale, dar există şi o permanentă grijă asupra perfecţiunii scenice şi a contractelor…
Da, a fost un moment de curaj, fără doar şi poate. Aveam, la acea vreme, o situaţie foarte stabilă, cîntam alături de cîntăreţi care pentru mine erau nişte legende, îi văzusem doar pe casete video intrate prin contrabandă în România. Totuşi, mi-am dat seama că trebuie să plec, ca să mă specializez în acest repertoriu potrivit vocii şi temperamentului meu. Am renunţat, bineînţeles, la siguranţă şi m-am avîntat în lumea dezlănţuită în care nu eşti angajat şi nu te menţii decît, evident, prin performanţă. Financiar, este o schimbare importantă în bine, dar asta presupune să nu ai nici un moment de slăbiciune sau să ţi le reduci la minimum.
Opera este teatru, un rol este viu şi, mai ales acum, se pune accentul pe naturaleţea jocului de scenă al soliştilor. Personajele pe care le interpretaţi au crescut, ca forţă psihologică, odată cu dumneavoastră. Din păcate, lumea din România asociază opera cu un spectacol static, prăfuit…
Opera a evoluat mai ales în ultimii ani. Nu mai vedem spectacole ca acum 50 de ani, din fericire. Da, sînt pentru modernizarea operei şi cred că, de fapt, este un proces care se desfăşoară de la sine, pentru că trebuie să se ţină pasul cu noua societate, cu noul interes, cu noii spectatori şi chiar şi cu noi, noii cîntăreţi. Pe lîngă faptul că, evident, trebuie să ai voce şi să cînţi rolurile aşa cum se cere, trebuie să ai o apariţie scenică corespunzătoare, o capacitate de a întrupa un personaj în mod credibil. Trebuie să te mişti, să joci teatru. Cîntul n-ar trebui să fie asociat unui act artificial, ci să fie pur şi simplu un mod de comunicare. Asta este ceea ce eu încerc de fiecare dată cînd sînt pe scenă şi ştiu că foarte mulţi alţii încearcă şi reuşesc.
Ce vă este mai aproape? Un rol de bel canto sau unul precum cel din opera Musca de Howard Shore? Unde vă simţiţi mai împlinită artistic?
Plăcerea mea rămîne aceea de a cînta un rol de bel canto, dar se instalează un alt tip de satisfacţie pentru, de exemplu, rolul Veronicăi din Musca – acolo erau foarte puternice ideile de teatru, de film, de dramatism. Linia vocală nu mai era o linie vocală în sine. Era doar, să zic aşa, un vorbit cîntat. Evident, atunci cînd cîntNorma sau I Capuleti e i Montecchi sau Ana Bolena satisfacţia vocală este incomparabilă.
Există un prototip pentru un solist de operă modern?
Sistemul lumii operei, pe lîngă companiile de operă care încă există, îşi păstrează luciul, prospeţimea şi interesul rulînd 20-30 de cîntăreţi în lume, fiecare reprezentînd entităţi aparte. Fiecare dintre ei este un business în sine. Este vîndut şi cumpărat şi publicizat. Fiecare teatru din lume cunoaşte aceşti cîntăreţi şi îi distribuie în rolurile care li se potrivesc cel mai bine. Pericolul este ca producătorii de spectacole, directorii de teatre, impresarii, pentru a-şi uşura munca, să limiteze solistul la un anume repertoriu. Partea aceasta a business-ului nu mă atrage prea tare, ba chiar aş fi foarte fericită să nu ştiu nimic despre asta. Din păcate nu se poate. Deci, ce înseamnă, din nou, cîntăreţ modern? Cineva care trebuie să se încadreze şi să se integreze în acest sistem şi să ştie să îi facă faţă.
Ce anume, însă, poate să te menţină la o normalitate a fiinţei în această lume?
Cred că un răspuns poate să fie familia. Eu am o familie, am doi copii şi ştiu sigur că este o ancoră în realitate şi că este un aspect al vieţii mele care îmi aduce aminte în fiecare zi cine sînt la nivel uman şi că sînt şi mamă, şi un om normal şi am şi prieteni cu care sînt tot la fel, eu, Ruxandra, iar toate acestea mă ajută, bineînţeles, să mă rup de Ruxandra de pe scenă, de „divă“.
Cu toate acestea, vă face plăcere să fiţi „divă“ alături de Leontina Văduva şi de Teodora Gheorghiu pentru turneul de Crăciun pe care îl veţi susţine în marile oraşe ale României?
Îmi face foarte mare plăcere pentru că îmi oferă pentru prima oară, de cînd eram studentă, posibilitatea de a cînta nu numai în Bucureşti, ci şi la Iaşi, la Cluj şi la Timişoara. Este o idee minunată prin care se oferă publicului din ţară posibilitatea de a se întîlni cu cîntăreţe care au avut prezenţe pe scene internaţionale şi care vin cu un aer proaspăt, cu elan şi cu dorinţa de a aduce ceea ce ştiu către un public care, altminteri, nu le-ar putea întîlni prea curînd. Este o ocazie minunată! Înaintea Crăciunului, ce poate fi mai frumos decît un concert de muzică clasică cu arii şi duete din opere şi cîntece de Crăciun? A fost o idee pe care am îmbrăţişat-o cu entuziasm. Pe Leontina o cunosc de mult, din timpul studenţiei, ea a fost prima dintre noi care şi-a luat avînt. Nu am cîntat niciodată cu ea în vreun spectacol, va fi prima dată cînd voi cînta cu ea un duet, iar pe Teodora am cunoscut-o şi am cîntat împreună anul trecut aici, la Bucureşti, în concertul cu Ora spaniolă şiCopilul şi vrăjile, cînd ea a avut o apariţie strălucitoare, şi la propriu, şi la figurat, în rolul focului şi al prinţesei.
Am citit în presa internaţională că la un spectacol, cred că la premiera de la Met, cu Anna Bolena, Anna Netrebko a zîmbit la un moment dat către public; s-a scris o întreagă istorie a acestui moment şi, pentru că am ocazia, vă întreb şi pe dumneavoastră cum vi se par aceste întreruperi de rol? Vi s-a întîmplat?
Am avut şansa să fiu de faţă la un spectacol la Opera din Viena cu Elixirul dragostei în care cînta Luciano Pavarotti; vocea lui era incredibilă ascultată pe viu. Avea un efect, un contact aproape fizic asupra ta ca ascultător. A cîntat „Una furtiva lagrima“, iar publicul nu a vrut să se mai oprească din aplauze şi nu l-au lăsat pînă cînd el nu a făcut un gest cu capul către dirijor şi a reluat „Una furtiva lagrima“ în mijlocul operei. Evident că nu are nici o legătură nici cu personajul, nici cu ideea de operă în sine, dar era Luciano Pavarotti! El făcea parte dintr-o altă generaţie de cîntăreţi, care se prezentau pe ei înşişi, şi nu un personaj. Eu, personal, aş zice că nu trebuie să ieşi din rol, ci să continui acel fir magic pe care încerci să-l creezi. O cunosc pe Anna foarte bine, sîntem prietene, şi ştiu că ea face parte dintre aceia care sprijină personajul, gîndeşte ca mine, prezintă cu foarte multă dăruire şi cu foarte mult talent personajul. E posibil ca zîmbetul ei să fie, de fapt, o expresie cu care ea dorea să se reîntoarcă la psihologia personajului pentru a putea continua, poate pentru a întrerupe aplauzele, nu ştiu, dar mi se pare interesant că lumea face atît de mult caz pentru un lucru care doar cu zece ani în urmă li s-ar fi părut normal dacă ar fi fost făcut de Pavarotti.
publicat in Dilema veche.
Posted in dimineata crossover, interviu |
Tags: cele trei dive, opera, pavarotti, Ruxandra Donose |
No Comments »
Concertul Manhattan Transfer a fost unul dintre cele mai aşteptate evenimente muzicale ale toamnei. Chiar dacă nu mai sunt ca în tinereţe, cei patru membrii ai legendarei trupe de jazz vocal, au susţinut un show complex şi s-au descurcat cât se poate de bine cu umor şi eleganţă pe hituri precum Chanson d’Amour sau Java Jive şi cu o tehnică excelentă în piese dificile ca The New Juju Man (Tutu) prelucrare vocală a compoziţiei lui Miles Davis sau Birdland a grupului Weather Report.
Manhattan Transfer au reuşit să ducă la apogeu istoria grupurilor vocale concepute iniţial pentru a cânta în stilul armoniilor barbershop; ulterior, ei au depăşit această fază stilistică şi, cu fiecare album, au reinventat ideea de jazz vocal, devenind o senzaţie pe întregul mapamond. De aceea, concertul de la Bucureşti a fost una dintre acele ocazii rare de a lua parte la o istorie pe care noi, cei din România, nu am trăit-o altfel decât prin înregistrări şi cărţi. Personajele care au inventat-o au lipsit multă vreme de pe scenele noastre, aşa că – publicul s-a bucurat, în sfârşit, de manierismul scenic specific Manhattan Transfer, chiar dacă unele gesturi sau atitudini păreau „de modă veche”, chiar dacă vocile nu mai aveau strălucirea la care ne-am fi aşteptat, aplaudând momentele de virtuozitate ale solistelor Janis Siegel şi Cheryl Bentyne.
Pe scurt, Manhattan Transfer au făcut show şi au sunat periculos, aşa cum promit chiar ei pe site-ul oficial, chiar şi la aproape 40 de ani de la începerea activităţii.
Nu-l găseam între preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întâmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător original al unor influenţe contrarii. Nu pare să existe nicio limită stilistică pentru Costello – între punk şi operă singura diferenţă notabilă este cea a vârstei potrivite pentru fiecare. Enciclopedie a propriului trecut şi a viitorului luat cu împrumut de la generaţiile nou apărute, pune le dispoziţia noastră o voce puternică şi amăruie pe alocuri, versuri cu mesaj şi atmosferă de lume într-o perpetuă înserare, izbucniri temperamentale ale unei eredităţi artistice în continuă descoperire de sine.
Îmi pare o versiune new wave a lui Leonard Cohen, featuring un look de geek sexy. În plus, este doctor în muzică şi vegetarian.
Fără cronologie, prin discografia sa. Confesiunea vorbită se îmbină cu standardele muzicale devenite deja materie cenuşie pe unul dintre albumele apărute după 2000 – Marian Partland Piano Jazz, de fapt, înregistrarea emisiunii radio a cărei gazdă este pianista. Cum nu-l prea cunoşteam pe Costello, îmi petrec o bună parte din noapte ascultându-l povestind; nu-mi plac toate inflexiunile sale operistice… dar mă absoarbe timbrul său cald şi nostalgic şi senzaţia că este iremediabil sincer. Mă învârt şi prin Pomp & Pout The Universal Years, colecţie care compune în 18 piese o mărturie ilustrativă asupra felului în care a-nţeles Costello să facă muzică între 1996 şi 2008. Din ritmul ostinat al When I Was Cruel no. 2 surâde inconfundabil şi istoric senzual Mina; procedeul de sampling este specific mai degrabă hip hop-ului – dar, aşa cum spuneam, limbajul Costello absoarbe tot ceea ce instinctul îl îndeamnă să considere „posibil al lui”. Înapoi în 1989 – când România comunistă nu o cunoştea decât pe Veronica cea fată bună şi cuminte, piesa omonimă a lui Costello, scrisă împreună cu Paul McCartney, este unul dintre marile succese ale lumii vestice şi democratice, face ca până şi Alzheimerul să fie cultură pop. Preferatul meu este Imperial Bedroom, din ’82, cu inflexiunile sale impresionist timbrale de vibrafon şi clavecin. Cineva pe youtube comentează i broke my damn ankle just watching this video, fiind vorba despre Pump It Up, din ’78. În ultimii ani, trecut prin toate furcile industriei muzicale şi umane, Costello adoptă şi el stilul melodic de baladă orchestrată sentimental pentru inimile care vor lăcrima global. Cântă în opera-hibrid Welcome to the Voice, compusă de Steve Nieve, alături de Sting şi Robert Wyatt. Este comisionat să compună el însuşi o operă de cameră, informaţie care-ar trebui să schimbe percepţia publicului român asupra a ceea ce se poate asculta şi experimenta pe o astfel de scenă.
“Sunt muzician şi nimic din ceea ce este muzică nu-mi este străin!” pare să emane Costello. Acest personaj vine la Bucureşti. Cred c-o să fie spectacol! Singurul lucru care m-ar putea opri să nu vin la concert ar fi să am şi eu, în aceeaşi seară, cântare… ceea ce, fatal, s-a întâmplat!
„Muzica este religia maselor” scrie un comentator, parafrazându-l pe Marx şi încercând să explice ceea ce el numeşte triumful muzicii la întretăierea secolelor XX-XXI. O reţea complexă de interacţiuni între inovaţiile tehnologice a modificat percepţia asupra tuturor artelor în societatea contemporană, dar, dintre toate, muzica a trecut prin cele mai mari schimbări. Pe tot parcursul ultimului secol, muzicienii au demonstrat puterea eliberatoare a artei lor, schimbând mentalităţi, inventând noi şi noi metode pentru a supravieţui sau pentru a-şi răspândi mesajul, adaptându-se sau reinventându-se. Una dintre cele mai mari obişnuinţe ale timpului nostru - cu bune şi cu rele - este aceea de a avea mereu, la îndemână, muzică. Muzica s-a transformat în lumea modernă şi a ajutat lumea să se transforme, iar Jacques Attali (economist, primul preşedinte al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi autorul volumului Bruits: essai sur l’economie politique de la musique) atribuie muzicii puterea de a fi nu doar expresia cea mai clară a unei societăţi, ci şi vocea care, profetic, îi anunţă metamorfozarea.
Mă gândesc la toate acestea în timp ce aplaud, la finalul primului concert al Orchestrei Filarmonicii din Israel, cu Zubin Mehta la pupitru. Sala Palatului este mai plină ca niciodată. Nu este niciun loc liber, nu mai ai pe unde să treci nici printre rânduri, se stă pe jos, pe scări, peste tot. Se aplaudă până la epuizare. Nici una dintre celelalte arte nu poate exercita asupra unui grup mare de oameni aceeaşi influenţă covârşitoare, aceeaşi empatie, care duce direct la veneraţie. „Dintre toate limbajele acestei lumi, muzica este cel mai puternic” (Zubin Mehta).
Mai sunt doar câteva zile din festival. De la 1 septembrie şi până acum, lumea - naţională şi internaţională - şi-a făcut o obişnuinţă din a veni la concerte. Din păcate, ştim că o să urmeze o pauză de 2 ani. Începusem să ne acomodăm unii cu alţii, să ne acceptăm gusturile, gesturile, să diminuăm intruziunile prea personale în desfăşurarea concertelor. Când a murit Lory Wallfisch, parcă societatea s-a legat mai strâns în jurul sentimentului puternic de pierdere. Cei care schimbam mediile de concerte - câte trei pe seară - simţeam diferenţele mari de atmosferă: o anume sobrietate stăruie în aerul Ateneului, un sentiment popular la Sala Palatului, iar la Sala Radio ai parte de o lejeritate tinerească. Mai detaliat, la matinee simţi oraşul liniştit şi publicul cunoscător care savurează fiecare tuşă expresivă; la workshop-ul de compoziţie şi la simpozion se adună specialiştii; la Operă încă ai parte de eleganţă şi de un anume sentiment elitist; în Piaţă, însă, răsuflă întreaga Capitală.
Mi-aş dori ca Enescu să fie unul dintre mijloacele prin care societatea să se transforme, să înceapă să utilizeze benefic întreaga panoplie de mijloace tehnologice moderne. Ediţie după ediţie, ni se demonstrează că se pot stabili contacte cu artişti internaţionali, că există bunăvoinţă pentru România, că se poate face un festival mare cu o echipă mică, dar ţinută bine în frâu, că promovarea se poate gândi la nivel de mapamond şi nu limitată la graniţe, că se poate lucra bine şi prompt. Iniţiativa privată trebuie să intre şi ea în funcţiune, în lipsa festivalului, pentru a întări toate aceste deschideri posibile prin Enescu. Dincolo de orice critici, festivalul este ubicuu în Bucureşti şi în ţară. Pentru România şi pentru muzică - aceasta înseamnă un triumf.
Sunt şoferul care, cu un gest plictisit şi năduşit, schimbă frecvenţa radioului în maşină, în timp ce aşteaptă în coloană. Dintr-o cauză nedefinibilă, diminuez cu un claxon zgomotul oraşului.
Sunt copilul care află pentru prima oară că există şi altă muzică în afară de cea pe care o ascultă „toată lumea” pe telefonul mobil.
Sunt DJ-ul care caută discuri rare. Pentru mine, Enescu înseamnă ediţii limitate şi preţuri mari la licitaţii pe internet. Mai înseamnă un folder în computer şi câteva sugestii timbrale.
Sunt cunoscătorul străin, preocupat de muzica românească. Îmi doresc o anume interpretare cu Enescu. O găsesc sau n-o găsesc…
Sunt jazzmanul sau lăutarul. Sunt un violonist din Staatskapelle Berlin care aplaudă până noaptea târziu un lăutar al grădinilor din Bucureşti.
Sunt singură acasă şi ascult radio.
Sunt un patron de restaurant şi-mi place Enescu. Şi-o spun.
Sunt un telefon mobil. Sun în timpul concertului. Mi-ar plăcea să fiu mai tăcut… dar sunt doar o bucată de tehnologie.
Sunt un comentator anonim pe un site şi-l adaug pe Enescu printre compozitorii mei preferaţi ai secolului XX, alături de Shostakovich şi Richard Strauss. Îi admir deciziile politice, viaţa şi sper ca oamenii să-i (re)descopere geniul.
Sunt şi toţi ceilalţi, pe care nu-i ştiu, dar care, într-un fel sau altul, ajung cu gândul sau cu urechea la Enescu.
Sunt revista festivalului, dar uneori nu sunt de găsit.
Sunt un spot promoţional difuzat pe multe canale de televiziune de-aici sau de-afară. Nu m-am gândit dacă-mi place foarte mult acest statut dar, prin mine, lumea largă află de Enescu. Poate e bine aşa. Şi nici n-am costat mult.
Sunt un designer de modă. Apreciez că s-a lucrat la imaginea festivalului, nu-mi place că s-au folosit prea multe culori, dar altfel sunt mulţumit.
Sunt o dimineaţă de sâmbătă sau duminică şi-mi place să mă petrec în recitaluri matinale la Enescu.
Sunt un poster prin Bucureşti. Stau între un DJ de house şi un spectacol de teatru popular. Sper să mă vadă şi pe mine cineva. Scrie Festivalul Enescu pe mine!
Poate sunt Neagu Djuvara şi-mi amintesc cum am fost la premiera Oedipe din 1936 de la Paris… Dac-aş fi Neagu Djuvara, cred c-aş fi înţeles mai mult în urmă cu 75 de ani, decât acum din montarea regizorală.
Sunt atinsă de Enescu.
Sunt un text deschis despre Enescu aşa cum îl văd eu. Dacă vrei să contribui şi tu cu o frază, scrie-mi pe adresa dimineatacrossover@gmail.com sau comenteaza in continuarea articolului.
Scriam despre setea de cultură pe care o simt în colegii mei de generaţie, în cei mai tineri ca mine, în cei mai experimentaţi. Fiecare vrea să participe la un act care să poarte în sine o mare valoare culturală şi spirituală. Lumea „se înghesuie”, ceea ce pe unii îi deranjează, dar pe mine mă bucură. România se află încă în tranziţie. Nu vorbesc doar despre psihoza economică ci şi despre trecerea de la cenzură la o nebuloasă informaţională, de la izolare, la „a fi în Europa, în lume, într-o secundă”.
Mentalităţile se schimbă greu şi nu e de ajuns un festival mare, supraîncărcat, o dată la 2 ani, pentru a face societatea să progreseze. Dat fiind caracterul de „raritate” al concertelor, biletele vor fi achiziţionate majoritar doar de o anume pătură socială, dornică de asfel de ataşamente sclipicioase de cultură. Ceilalţi, poate mai puţin capabili material să plătească pentru actul de cultură, vor fi marginalizaţi. Dacă s-ar regulariza concertele cu solişti şi orchestre importante, s-ar instaura starea de normalitate socială şi evoluţia spirituală ar fi într-o progresie constantă.
Preocupat de îmbunătăţirea perspectivei culturale în Orientul Mijlociu, o personalitate puternică precum Daniel Barenboim, a creat împreună cu Edward Said, West-Eastern Divan Orchestra tocmai pentru a anula, prin muzică, percepţia că diferenţele de rasă, sex, religie sunt bariere culturale.
În România, premisa unui astfel de conflict social-politic nu există. Ceea ce caracterizează, însă, societatea românească, este ruptura culturală intervenită la nivel de generaţii şi determinată şi de schimbarea raporturilor de bunăstare economică. Iniţiative de popularizare a fenomenului muzical, pe plan local, există. Există şi această excepţională Orchestră Naţională de Tineret, creatoare a posibilităţii unei generaţii de instrumentişti care, la rândul lor – prin răspândirea în diverse filarmonici locale sau ansambluri camerale – vor contribui la impulsionarea culturii muzicale clasice. Nu s-a găsit, încă, formula perfectă pentru o revistă dedicată integral fenomenului muzical modern. Citiţi, acum, revista festivalului, dar după 25 septembrie, ce-o să mai răsfoiţi? Publicaţiile care, totuşi, există, nu ajung la marele public, din multiple motive. Aparent, lucrurile merg spre bine…
Cultura muzicală clasică este încă percepută de generaţia tânără ca un avatar al perioadei comuniste, când nu existau prea multe alte opţiuni. După ’89, cultura pop a fost absorbită instantaneu şi datorită faptului că simboliza libertatea, emanciparea, schimbarea. De aceea, mă bucur să văd acum la concertele de la Enescu tineri semnificativi pentru viaţa socială a Bucureştiului. Sunt convinsă că doar prin acest melanj, prin pluri-participarea la cât mai diverse evenimente şi înţelegerea rolului fiecăruia, este posibilă evoluţia societăţii contemporane.
În acest sens, un prieten de-al meu, până acum mare susţinător al rock-ului şi jazzului, mi-a spus cu o satisfacţie extraordinară „Tu, la cea de-a XX-a ediţie a Festivalului Enescu, am descoperit muzica clasică şi-am zis după Tablouri dintr-o expoziţie că o să-mi schimb colecţia de discuri din casă. Există un abecedar pentru unii ca mine care, la 30 şi ceva de ani descoperă muzica clasică?”
Avem, care va să zică, de lucru…
Din seara jazzului cu coloratură de vibrafon şi accente de new musette al trio-ului AccordVibes, la după-amiaza doinelor cântate pe timbralitate şi ritmică iraniană ale lui Grigore Leşe, aflat pe scenă împreună cu un grup de tineri muzicieni iranieni – Piaţa festivalului poate fi plină până la refuz. Atmosfera e veselă şi lejeră, se stă pe scaune sau lângă biciclete, se aduc şi copii mici în braţe, bunul simţ este dominant şi-mi place din ce în ce mai mult acest spaţiu liber.
Plin ochi este şi Ateneul la concertul Murray Perahia şi Saint Martin in the Fields. Sala este neîncăpătoare şi apar chiar incidente de public. În timpul suitei Alcina mă gândesc că această tradiţie a concertelor cu bilet a început o dată cu Händel, care-şi dorea să scoată muzica de sub tutela prinţilor sau a bisericii. La 300 de ani după, începem să ne gândim cum să scoatem muzica de sub copleşitoarea influenţă economică în care se află. Murray Perahia este excelent, însă, în concertul nr. 27 pentru pian şi orchestră de Mozart şi-mi anulează comentariile. Mă bucur pur şi simplu de muzică şi la fel reacţionează întreaga sală; publicul este cunoscător şi văd foarte mulţi muzicieni veniţi să-l asculte pe americanul deţinător chiar şi al unui premiu Grammy.
În aceeaşi seară, la Sala Palatului, Orchestra Filarmonicii George Enescu sub bagheta lui Gennady Rozhdestvensky, a fost în formă de zile mari atât în poemul simfonic Vox Maris de George Enescu, cât şi în monumentala partitură semnată de Prokofiev pentru filmul lui Eisenstein din 1943-45, Ivan cel Groaznic. De o extraordinară prezenţă scenică a fost şi Corul de Copii Radio şi cred că, dacă mi-aş fi dorit ceva, ar fi fost să fiu copil şi să mă fi adus părinţii la acest concert. Nu mă îndoiesc de efectul imediat şi peren pe care o astfel de lucrare l-ar fi avut asupra imaginaţiei mele sau a oricărui alt copil participant la fabuloasa desfăşurare de forţe.
După sâmbăta celor 70 de minute prokofieviene în care-au fost utilizate aproape de maxim resursele umane şi instrumentale, dimineaţa de duminică începe minimalist şi dodecafonic cu opusuri weberniene, în recitalul violoncelistului Adrian Brendel şi al pianistului Tim Horton. Un arcuş, un cluster pianistic, un efect de armonice. 1 minut. “Muzica este timp sonor” spune Cioran. Dacă creatorul are nevoie de ore întregi sau doar de câteva secunde, nu contează. Simt la fiecare nivel al festivalului o sete de cultură extraordinară. Tinerii vor să cunoască, cei trecuţi prin viaţă să-şi reîmprospăteze amintirile, se trăieşte intens şi şuşotim pe la colţuri „Dac-ar fi măcar două concerte pe an ca Gergiev-ul de aseară, ar fi genial!”
Posted in Enescu, comentariu |
Tags: festival, george enescu, Ivan cel Groaznic, Prokofiev, tineri |
No Comments »
Cred că niciodată n-am mai avut senzaţia unei frumuseţi pianistice atât de profunde decât aseară când, de pe primul rând de scaune al Ateneului, l-am ascultat pe Alfred Brendel intonând tema părţii a treia a Sonatei op. 31, nr. 2 de Beethoven, Furtuna. Pentru pianistul în vârstă de 80 de ani, interpretarea este un act existenţial, iar exagerarea sau omiterea unei singure nuanţe poate compromite întreaga intenţie a compozitorului. Sonatele lui Beethoven sunt privite ca travalii psihologice adânci, complexe, al căror caracter este imprimat în fiecare dintre detaliile partiturii.
Alfred Brendel: Subtitlurile părţilor sunt instrumente cu două funcţii: sunt utile pentru a înţelege caracterul muzical, nu doar pentru ascultător, dar în primul rând pentru muzician. În plus, ne îndreaptă către idea care a apărut în mintea creatorului, înainte de a se aşeza la masa de lucru.
Structura şi caracterul lucrează împreună sau dezvoltă o relaţie de fructuoasă tensiune. Dar interpreţii nu trebuie să se mărginească la a înţelege structura, pentru că drumul pînă la caracterul opusului este mai lung. Că sonatele lui Beethoven includ elemente psihologice şi morale, este o idee încă discutată. Se poate vorbi despre latura psihologică, dar despre cea morală, ar fi mai bine să păstrăm tăcerea. Dar putem încerca să o demonstrăm.
Fiecare interpretare are nevoie de o gură de aer proaspăt, ca să nu se sufoce.
Din păcate, publicul nu a reacţionat pe cât de bine merita evenimentul. A apărut ruptura dintre generaţii şi mulţi au părăsit sala din cauza faptului că nu înţelegeau limba engleză. Pentru alţii, însă, seara de ieri de la Ateneu a fost o revelaţie.
Posted in Enescu, comentariu |
Tags: Alfred Brendel, ateneu, Beethoven, caracter, Furtuna, sonata, tempo existential |
No Comments »
“Anul acesta nu mai miroase doar a Channel şi lumea se îmbracă mult mai bine ca la ediţia trecută”, îmi spune unul dintre sfătuitorii mei într-ale modei şi îl simt că se bucură. Gustul s-a rafinat, ochiul descoperă congruenţe semnificative, simţul olfactiv este satisfăcut şi el. Deşi barometrul cultural pe 2009 indică faptul că singurele activităţi culturale al căror consum se menţine constant sunt cele gratuite sau care necesită costuri minime, la Enescu pare că România se învârte pe alte coordonate. Timp de 25 de zile, suntem o societate care, înainte de îndeplinirea nevoilor primare fiziologice şi de securitate, le aşează pe cele de împlinire socială şi spirituală. În plus, gradul de europenizare şi de diferenţiere calitativă a elementelor prin care definim eleganţa şi “cultivarea culturală”, de exemplu, este în creştere. Încă mai avem de lucru, desigur… şi pe partea de parfumuri, şi pe cea de “Muzica! Muzica!“ (aşa cum a spus Andrei Pleşu în deschiderea festivalului).
Există doleanţe şi din direcţia publicului către organizarea Festivalului, păreri exprimate direct în legătură cu alte evenimente importante ale toamnei în Bucureşti. “Festivalul Enescu e fără aer condiţionat, meciul de fotbal fără gazon, ce mai…” Cel care a spus această frază râde bonom în spatele meu, pe holul Sălii Palatului. Din cauza lipsei de ventilaţie se naşte, însă, un fenomen sonor interesant; se adaugă repertoriului orchestrant fălfăitul neobosit al evantaielor de hârtie primite la intrare. Nu vreau să duc comparaţia fotbalistică mai departe… Desigur, liniştea perfectă nu există, dar putem oricând încerca să ne apropiem de ea. Mai ales atunci când fineţea interpretării pianistice a unui Saleem Abbadoud Ashkar, în primul concert de Beethoven, o cere din tot sufletul.
Aici intervine şi problema spaţiului. Sala Palatului este pusă la dispoziţia majorităţii concertelor care aşteaptă un public mai mare de 2, 3000 de spectatori, indiferent de stilul abordat. Dacă mai punem la socoteală şi amintirile comuniste, Sala Palatului s-a infiltrat în imaginaţia colectivă ca un fel de circ al istoriei, care favorizează, din păcate, tipul de comparaţie de mai sus.
Teatrul Naţional se modernizează. În viaţa muzicală ar trebui impulsionată aceeaşi mişcare. Bucureştiul are nevoie de o sală mare, concepută pentru repertoriul de concert cu instrumente acustice, o sală care să fie demnă de Festivalul Enescu şi în care publicul să se simtă eliberat de orice imixtiune cu… gazonul!