Yuri Honing, despre muzica, comentarii politice, download
Posted By Maria on August 12, 2010
Ciuc Summer Fest 2010
Posted By Maria on July 15, 2010
De câţiva ani, Bucureştiul s-a obişnuit ca pe timp de vară să nu doarmă, ba dimpotrivă: organizatorii serioşi au reuşit ca, timp de mai multe ediţii să întreţină interesul publicului pentru muzică, prin contractarea unor artişti care, doar cu câţiva ani înainte ar fi părut de neatins.
Ediţiile din 2007, 2008 ale Bestfest-ului, de exemplu, i-au adus pe scenele de la Romexpo pe Faithless, Marlyn Manson, Wu Tang Clan, Pink, Judas Priest, Alanis Morisette, Cypress Hill, Unkle, Manu Chao, iar anul trecut chiar Carlos Santana a adunat peste 40.000 de persoane în spaţiul festivalului. Trupe din România au avut, totodată, posibilitatea de a susţine un recital pe o scenă mare, experienţă de bază pentru orice artist care doreşte să atingă un anume nivel în industria muzicală modernă.
Cu toate criticile care ar putea fi aduse organizării, publicităţii omniprezente şi atmosferei de „mici şi bere”, Bestfest-ul devenise un reper pentru Capitală. S-a produs astfel un dezechilibru atunci când Emagic a anunţat anularea ediţiei 2010, datorită crizei economice. Soluţia, pentru a nu scufunda în linişte oraşul în luna iulie, se numeşte Ciuc Summer Fest!
Timp de trei zile, la Zone Arena – acolo unde, nu demult a concertat şi Bob Dylan – Ciuc Summer Fest propune un melanj stilistico-valoric între vedetele autohtone ale scenelor de rock, indie şi electro şi artişti internaţionali precum Faithless – a treia oară în concert în România – colectivul Pink Martini de inspiraţie jazz, areal clasic şi pop de modă veche şi bluesmanul Gary Moore. Din partea românilor – Urma, EMIL, Şuie Paparude, Viţa de vie, Les Elephantes Bizarres, Brum Conspiracy, sunt doar câteva dintre numele alese pentru a reprezenta mişcarea urban muzicală.
Biletele sunt destul de scumpe, în condiţiile economice actuale….cei care chiar doresc să participe la un concert sau chiar la întreg festivalul, dacă nu şi-au procurat deja cartonul care le permite întrarea, o pot face şi la intrarea în Zone Arena.
Ciuc Summer Fest promite să fie exact ce se anunţă în titlu: un festival de proporţii, de vară, de sorbit.
SIMN 2010: experimentul este vital
Posted By Maria on June 29, 2010
România trece printr-o perioadă agitată financiar, lumea artistică se revoltă gîndindu-se la modificarea unor legi privitoare la drepturile de autor, unii interpreţi sînt împiedicați de portari nervoşi să-şi desfăşoare repetiţiile etc. Cu toate acestea, România are un festival fără echivalent în imediata apropiere geografică. Mă refer la Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi.
Este un eveniment care încă stă în penumbră, pentru că publicul, atunci cînd vine vorba de experiment, alege mai degrabă teatrul, filmul sau literatura. După părerea multora, muzica este bine să rămînă o coloană sonoră nu foarte disturbantă, plasată undeva între muzica clasică, un jazz chiar cu tendinţe free, un rock mai intelectual, tendinţa oldies but goldies, recentele evenimente de muzică electronică de club – determinante puternice ale apartenenţei la un anume grup social.
Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN) este, însă, acel spaţiu dedicat creatorilor noilor dimensiuni sonore, care încearcă să descopere raporturile armonico/timbrale/ritmico-numerice modificatoare ale percepţiei temporale, sondează posibilităţile expresive specifice aglomerărilor sonore, studiază sintagmele sonore ale tradiţiilor lumii, rescriindu-le în termenii contemporaneităţii etc. În lumea noastră, dominată de cultura audio facilă, infiltrată abuziv pînă în ultimul colţ al imaginaţiei, rezultatul sonor al unor astfel de creaţii nu este uşor de decriptat. Totuşi, există cîţiva factori care, o dată puşi la lucru, pot avea impact social – tradus printr-o prezenţă mai numeroasă a publicului în sălile de spectacol şi printr-o atitudine deschisă înspre această estetică a lucrului cu sunetul.
Este tocmai ceea ce şi-a dorit SIMN 2010. Să păstreze, pe de o parte, atmosfera sobră specifică şi necesară concertelor academice, dar să includă în playlist şi libertatea acelui tip de performance artistic care pune semnul de egal între partitura scrisă şi improvizaţie în procesul cognitiv şi dă mînă liberă muzicii, pentru a se alătura creator teatrului, dansului, artei video, sculpturii etc. SIMN 2010 a făcut ca Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia să fie pentru o zi martore ale unei călătorii dadaiste printre siluete vărgate, ieşind aleatoriu la iveală din pămînt din iarbă-verde, cu ghizi purtători de mesaje strigate la portavoce, cu opriri neaşteptate în foste bucătării, săli largi, terase, pentru a asculta artiştii aleşi anume ai locurilor. A creat un spaţiu al ludicului – detoxifiant, eliberator, remediu anti-stress; în curtea calmului Palat Cantacuzino, a fost ridicat cortul care a funcţionat pe tot parcursul festivalului, sub numele de Magicland. Muzica contemporană a ajuns chiar şi într-un templu al consumismului, mall-ul AFI Cotroceni, într-un concert-manifest pentru cei care au urechi şi spirit să audă.
I am alive a fost mesajul organizatorilor. Irinel Anghel, director artistic al ediţiei aniversare cu numărul XX, spune că mesajul vine din partea artiştilor: în mijlocul tuturor crizelor morale, economice, sociale, oamenii trebuie să devină conştienţi că aceasta este soluţia de a rămîne în viaţă, de a păstra bucuria şi entuziasmul, luînd parte la jocul prin care putem crea şi putem fi creaţi la rîndul nostru.Deşi solicitat încă din anii ’60, festivalul nu a devenit realitate decît în 1991. Creatorul său, compozitorul Ştefan Niculescu – care şi-a petrecut o bună parte din timpul unei rezidenţe artistice copiind pe bandă magnetică înregistrări din festivalul Toamna varşoviană, pentru a le difuza şi în România – a avut viziunea necesităţii evenimentului, atît pentru publicul unei capitale europene, cît şi pentru creatorii lipsiţi, altminteri, de o rampă de lansare. De atunci şi pînă acum, festivalul continuă să existe, chiar dacă nu a reuşit niciodată să adune un public românesc numeros, succesul său măsurîndu-se pe alte coordonate – de pildă, prezența unor nume mari ale muzicii, precum Iannis Xenakis, cel care a şi răspuns invitaţiei de a participa la ediţiile din 1992 şi 1993.
Compozitorul Dan Dediu, rectorul UNMB, spune că, în evoluţia festivalului, prima etapă a fost aceea de a recupera tot ceea ce nu fusese permis înainte de 1989. Multiple partituri au fost cîntate în acea perioadă, fiecare audiţie sau concert în parte reprezentînd un simbol pentru recent cîştigata libertate de exprimare. Astfel au ajuns în România şi au fost prezentate, virtual, unui public larg, creaţii ale unor Karlheinz Stockhausen, Krzysztof Penderecki, John Cage, Giacinto Scelsi, Gyorgy Ligeti, Olivier Messiaen. Din partea românilor s-au făcut auzite voci din diaspora sau au ieşit la iveală adevăratele partituri ţinute pînă atunci în sertar ale compozitorilor nevoiţi să suporte regimul politic de aici. Începînd, însă, cu anii 2000, globalizarea şi-a spus cuvîntul şi festivalul s-a transformat într-unul de sondare a aventurii sonore contemporane. Directorii artistici au încercat, pe rînd, să integreze experienţe muzicale din ce în ce mai diverse.
Aceasta a fost şi ideea programului artistic al ediţiei SIMN 2010. În ce mă priveşte, a fost prima oară cînd am simţit participarea acelui public pe care ar trebui, de fapt, să-l aibă constant festivalul. Tineretul urban şi cosmopolit al Bucureştiului, cei preocupaţi de artă, de idei inovatoare, de activismul social, au răspuns promovării făcute pe reţelele de socializare on-line, precum facebook, şi s-au ataşat firesc programului. Lumea creionată de creaţiile Ralucăi Ghideanu, improvizaţiile muzicale ale grupului Avant’n’Gard, performance-ul de pe malul lacului Mogoşoaia imaginat de Irinel Anghel şi Sorin Romanescu, creaţia din plastic a lui Johannes S. Sistermanns din Magicland, momentele de ambient electronic, cele patru sau mai multe anotimpuri remixate ale lui Vivaldi, recitalul lui Sergio Altamura, spectacolele multimedia şi de operă de la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, instalaţia coregrafic-sonoră Cvartet pentru o lavalieră, show-urile performative Art Supermarket şi Love Bubble Story – ultimul pregătit cu multă migală de perechea artistică Angelika Adalbert şi Farid Fairuz, şi cîte şi mai cîte – ei bine, această lume muzicală a devenit o alternativă pentru amatorii de noutate şi îndrăzneală artistică.
Unul dintre cele mai frumoase momente ale SIMN 2010 a fost ediţia Sîmbăta Sonoră din Aula Palatului Cantacuzino. Anamaria Pravicencu şi Octav Avramescu nu s-au lipsit de nici unul dintre elementele care definesc sesiunile de listening de la CNDB, inclusiv pernele, întinse în lungul şi-n latul aulei, şi măsuţa cu sticle de vin aşezată la intrare. Casa cu lei a avut astfel parte de un public mai atent, mai destins, mai dornic să participe la experienţa muzicii contemporane.
O altă seară care a pus festivalul pe lista must-urilor culturale a fost cea a concertului Orchestrei de Cameră Radio, condusă de Tiberiu Soare, cu participarea ansamblului Inter-Art. Mai bine de 400 de persoane au fost atrase în Studioul Mihail Jora de anunţarea în program a lui Grigore Leşe, solist într-o lucrare a Mihaelei Stănculescu-Vosganian, Calea Îngerului Uman, pentru artist tradiţional, grup experimental, orchestră de coarde şi sunete procesate. Din păcate, numărul curioşilor s-a înjumătăţit la pauză.
Nu aceeaşi a fost soarta concertului susţinut de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta lui Horia Andreescu. Dacă ar fi fost vorba de teatrul unui Radu Afrim sau de creaţia unui Liviu Ciulei, probabil biletele ar fi fost epuizate de mult. Sala Radio a fost, însă, aproape goală, deşi pe afiş erau trecute opusuri semnate de Dan Dediu, Sorin Lerescu şi de maestrul Pascal Bentoiu, creatori de şcoală, limbaj, atitudine. Una dintre cele mai adînci şi pline de semnificaţii întîmplări ale SIMN 2010. În pauza concertului a fost lansat, fără pompă şi fără sonorizare, unul dintre albumele cele mai valoroase ale discografiei româneşti contemporane, cel al saxofonistul francez Daniel Kientzy, interpret a 7 lucrări semnate de Doina Rotaru. CD-ul a fost dăruit cu generozitate celor prezenţi în foaierul Sălii Radio.Poate că Ştefan Niculescu, atunci, în 1991, nu şi-ar fi imaginat astfel ediţia XX a Săptămînii Internaţionale a Muzicii Noi. Pentru mulţi, cred că aceasta a stat sub semnul surprinzătorului. Am avea nevoie de un spaţiu al discuţiilor ulterioare, pentru a menţine fenomenul activ. Dar SIMN 2010 a reuşit să genereze începutul unei fuziuni între artişti şi un public nou, avatar al importanţei rolului social jucat de creaţia muzicală contemporană.
14 ani de ORDA
Posted By Maria on June 28, 2010
ORDA (Oficiul Român al Drepturilor de Autor), o instituţie cvasi-necunoscută, cu toate acestea de o importanţă legislativ determinată din ce în ce mai mare pentru mediul artistic, a împlinit 14 ani de existenţă. Deşi unii dintre reprezentanţii Organismelor de Gestiune Colectivă sugerează că ORDA ar trebui să dispară din peisajul instituţional românesc, dat fiind faptul că legea prevedea doar activitatea sa temporară, ieri, la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional atmosfera a fost destinsă. S-au făcut glume, s-au strâns mâini, aproape nu s-a simţit nimic din încordarea care a dominat alte întâlniri prilejuite de opiniile divergente asupra legislaţiei privitoare la drepturile de autor.
Pentru a sublinia încă o dată noua transparenţă pe care o vor avea toate acţiunile ORDA în mandatul său, Robert Bucur, noul director general, a organizat tragerea la sorţi a arbitrilor, în prezenţa presei, a reprezentanţilor ministerului culturii şi a OGC-urilor. Este prima dată în istoria recentă a instituţiei când se procedează astfel.
Corpul de arbitri funcţionează pe lângă ORDA şi se apelează la el în cazurile în care există neînţelegeri între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori (inclusiv posturi de televiziune). Corpul de arbitri este format din 20 de membri, numiţi din 3 în 3 ani. Avocaţii sunt propuşi de organismele de gestiune colectivă şi de structurile asociative ale utilizatorilor şi de societăţile publice de radiodifuziune şi de televiziune.
Un alt parametru pe care ORDA şi l-a propus pentru perioada următoare este acela de a căpăta importanţă pentru conştiinţa publică – principalul reper al comparaţiei fiind OSIM-ul. Kelemen Hunor a declarat recent şi că restructurările pe care urmează să le facă Ministerul Culturii, în cadrul planului de restructurare al Guvernului, vizează, printre altele, şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Eric Clapton în Bucureşti
Posted By Maria on June 12, 2010
Nu ştiu exact când anume am auzit prima oară de Eric Clapton. Face parte dintre acele personaje legendare cu care creşti, ale cărui cântece le asculţi şi încerci să le imiţi spre încântarea găştii de prieteni, pe care încerci să-l analizezi mai târziu şi pe care, într-un mod surpinzător, uite, ajungi să-l vezi în concert, chiar în propria ţară. Muzica lui nu mai este interzisă de cenzură, dar intrarea pe stadionul Iolanda Balaş este cenzurată pentru mulţi de preţurile foarte mari la bilete. Rezultatul, în termenii publicului – o societate eterogenă, mulţi fani autentici, animaţi de o bucurie aproape nebunească, dar şi dintre cei pentru care a-l vedea pe Eric Clapton este echivalentul unui oricare alt lux permis.
Concertul este prefaţat de o introducere inutilă…o prezenţă feminină anunţă că ne vom întâlni cu un mare star al muzicii rock…huiduieli răzleţe.
Şi nu doar pentru că Eric Clapton nu aparţine în totalitate acestui areal muzical, rockul, ci şi datorită faptului că playlistul ales de Clapton şi de Steve Winwood, s-a îndreptat în mod special înspre un blues-pop destul de comercial, doar pe alocuri traversat de influenţele armonico-ritmice ale rockului. Cele două ore ale showului au constant într-o alternanţă de piese caracteristice celor doi artişti principali, fiecare fiind interpretul vocal al propriilor creaţii sau al celor cu care s-au impus de-a lungul timpului. Aşezat cuviincios pe scaune, publicul aplauda la fiecare început recunoscut sonor ca fiind unul dintre hituri. Din tribune s-a strigat constant “Cocaine” şi, după After Midnight, Layla, Voodoo Chile, Clapton a dovedit că îşi cunoaşte publicul şi s-a lansat pe făgaşul de mii de ori cântat al acestei piese.
Setup-ul scenic a fost impresionant, pe lângă cele două ecrane-plasme poziţionate în laterale, jocuri de lumini şi proiecţii video marcau şi accentuau desfăşurarea muzicală, dominată de stilul chitaristic Clapton is God şi de intervenţiile pianistice de sound Hammond ale lui Steve Winwood.
…încă nu-mi vine să cred că Eric Clapton a fost în Bucureşti.
Organismele de Gestiune Colectiva vs. ORDA
Posted By Maria on June 3, 2010
Agitaţie mare astăzi la sediul ORDA, provocată de publicarea în Monitorul Oficial a Ordonanţei de Urgenţă 43/2010 – privind modificarea unor acte normative în vederea reducerii sau simplificării administrative a unor autorizaţii-avize proceduri, ca urmare a măsurilor asumate de Guvernul României în cadrul Planului de Simplificare. Deşi mai multe instituţii şi activităţi sunt direct vizate, artiştii au sărit la atac mai cu forţă.
O dată cu schimbarea conducerii Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a fost posibilă şi organizarea unei discuţii libere cu presa şi cu reprezentanţii unor Organisme de Gestiune Colectivă, instituţii direct interesate de repercursiunile pe care le-ar putea avea Ordonanţa asupra activităţii şi chiar existenţei lor.
Ideea principală susţinută şi de o tabără şi de cealaltă, a fost aceea a corectei remuneraţii a artiştilor. În sprijinul existenţei şi accentuării activităţii ORDA, care este un organism aflat în subordinea Guvernului – stă ideea unei instituţii unice care să gestioneze datele despre beneficiari şi plătitori.
Contra acestei influenţe exacerbate, se ridică problema privitoare la drepturile private ale artiştilor şi a nedoritei naţionalizări a acestora. Tot în cadrul discuţiei s-a menţionat şi faptul că, în nici o ţară europeană nu există un monopol direct al Statului asupra creaţiei artistice.
Deşi publicată în Monitorul Oficial, ordonanţa nu poate fi încă aplicată, ei lipsindu-i metodologia, acordul Camerei Deputaţilor, precum şi al Comisiei de Cultură.
Mă gândesc că vine Eric Clapton în România
Posted By Maria on May 31, 2010
Eşti unul dintre acei copii ai comuismului, crescuţi departe de idolii tăi muzicali. Eşti unul dintre cei care, după’89, cumpărau casete contrafăcute la colţ de stradă, descopereau CD-urile, libertatea de a purta plete, ulterior pe aceea de a descărca infinit de multe melodii de pe internet. Eşti unul dintre cei care s-a născut poate în lumea completei libertăţi.
Pentru toate aceste vârste există un artist. El este cel pe care l-ai auzit cântând într-una dintre nopţi la radio, discurile lui le doreai şi nu le obţineai decât cu preţuri supreme, visai să ai o chitară ca el şi să ţi se zică şi ţie, de către prieteni, Mr. Slowhand. Pentru că Eric Clapton is God – aşa ai auzit altădată, când deja ascultasei 7, 8 piese cu el şi, oricum, ştiai în întregime versurile de la Layla şi Tears in Heaven.
Eric Clapton, este rupt dintr-o altă realitate. O lume populată de personaje generatoare de schimbări la nivel psihologic, social, legendar. Jimi Hendrix, The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, BB King, Pink Floyd – toţi cei care au reuşit în secolul XX să schimbe mentalul colectiv.
Când ai ascultat primele piese ale lui Clapton şi încercai cu gaşca ta să-i cânţi primele piese, nu ştiai că a suferit mult, că a fost dependent de alcool şi de droguri, în vremea în care informaţia circula mai greu, nu aflaseşi că Tears in Heaven nu e scrisă pentru o iubită aleatoare, ci chiar pentru fiul lui, mort într-un accident, nu ştiai că i-o furase pe Layla lui George Harrison şi nu-ţi puteai închipui că omul acesta trăise 10 vieţi într-una în care tu abea te dezmeticeai.
Dar ţi-a umplut nopţile, bluesul lui ţi-a umplut mintea, te-a zbuciumat şi ai nevoie de el ca de apă şi aer. Şi ştii….Eric Clapton vine pentru un concert în România.
Să mergi sau …
Dacă a îmbătrânit, dacă nu e zeul pe care-l aşteptai, dacă demitizezi o experienţă. Sunt întrebări grele, care demonstrează încă o dată forţa acestor oameni-fenomen ai ultimului secol, cei care – prin intermediul unor factori cumulaţi au depăşit orice însemna faimă, influenţă, capacitate de a genera apartenenţa la un grup social, însemnătate existenţială pentru indivizi separaţi.
Artiştii au nevoie să ştie că sunt prezenţi în sufletele noastre. Chiar da. Some Old Blues! Old Love! N-aş putea sta acasă ştiind că, în seara aceea, în România, undeva, cântă Eric Clapton.
blogurile si muzicienii romani
Posted By Maria on May 19, 2010
Printre elemente care reuşesc să facă din arealul jazzistic şi al muzicii clasice un segment aproape invizibil al scenei culturale româneşti se numără şi absenţa aproape totală din mediul online a muzicienilor şi a eventualilor susţinători. Să fie vorba de un sindrom specific tagmei, “noi ne exprimăm mai coerent cîntînd, nu vorbind”? Să intervină, în mod special pentru cei angajați în instituțiile statului, lenea si blazarea? Există o lipsă de înţelegere a necesităţilor actuale în ceea ce priveşte comunicarea, expunerea, susţinerea unor cauze?
În marile săli de concerte, publicul este din ce în ce mai bătrîn. Cluburi de jazz care să ofere experienţa muzicală pură, neînsoţită de clincketul tacîmurilor, sunt cîteva. Unele dintre festivalurile de muzică contemporană sunt vizitate doar de un număr restrîns de studenţi, profesori şi cunoscători. Se spune despre unele dintre festivalurile de jazz că atîrnă ca nişte mamuţi de bugete; altele pur şi simplu fantomează stîlpii de afişaj din oraşe, dar brusc afli că au fost amînate. Toate acestea sunt rezultate ale lipsei de informare eficientă, de dialog cu diferitele categorii de public, de interes, de stagnare în vechi obiceiuri.
Paşi mici se fac totuşi. Există cîteva iniţiative, apărute în urma conştientizării faptului că, la un moment dat, se va face schimbul de generaţii, iar muzicienii vor rămîne fără ascultători, dacă nu iau poziţie. Cel puţin aşa spune pianistul Horia Mihail, unul dintre iniţiatorii proiectului Romanian Piano Trio. Cîntă muzică clasică în haine lejere. Îi găsiţi accesînd Romanian Piano Trio; surprinzător, blogul este activ.
Cîţiva tineri compozitori, care se autointitulează „ultimii discipoli ai generaţiei de aur a muzicii contemporane româneşti” au pus pe picioare un spaţiu virtual, Compozitorii. Sunt voci din noua generaţie, cu o activitate creatoare complexă, care nu vin neapărat la party-urile/concert de club, dar care ar merita o recunoaştere mai mare din partea colegilor de breaslă.
Un meloman, născut în România, dar plonjat direct în mediul informatic al SUA susţine cauza muzicii româneşti şi publică pe Muzica Etc. articole, cronici şi linkuri către concerte şi albume care-au făcut istorie. Blogul există din 2006.
De partea jazzului – iată un blog care oferă spre download multe dintre albumele de referinţă ale creaţiei autohtone: Romanian Jazz. Un spirit de frondă pare să fie caracteristic nou createi platforme Muzica de Vest, care-şi propune să fie un spaţiu de informare, valorizare, discutare. Asociaţia Jadd reuşeşte de ceva vreme să aducă pe scenele din România, artişti şi proiecte care aparţin noilor tendinţe ale muzicii improvizatorice. Anunţă totul online. Iar la Sîmbăta sonoră, graniţele stilistice nu mai sunt ce-au fost. În fine…dacă vreţi să mai aflaţi ce face Aura Urziceanu şi cui îi mai cîntă seara jazz, atunci http://auraurziceanu.wordpress.com.
articolul a fost publicat in Dilema on-line.
Sibiu Jazz Festival 2010
Posted By Maria on May 17, 2010
La Sibiu s-a cântat şi în această săptămână jazz. Festivalul, cel mai longeviv din ţară, nu s-a ridicat la înălţimea ediţiei trecute, proiectele şi muzicienii invitaţi au fost majoritar reprezentativi pentru mainstrem-ul contemporan al genului. Totuşi, iată câteva dintre cele mai importante prezenţe.
Festivalul s-ar putea numi al saxofoniştilor, pentru anul prezent, trei astfel de artişti şi-au desfăşurat abilităţile muzicale pe scena sălii Thalia.
Sam Newsome şi Lucian Ban au cântat vineri seara. Stilul pianistic al lui Lucian Ban este dominat de muzicalitate, amprentată de clasicul jazzului, dar care nu-şi va depăşi niciodată limitele expresiei. În schimb, simţeai că saxofonul alto al lui Sam Newsome ar putea fi mai sălbatic, mai incisiv, şi probabil că aşa se întâmplă atunci când acesta cântă alături de alţi muzicieni. Rezultatul sonor se situa la interferenţa structurilor muzicale tradiţionale cu tendinţele interpretative actuale, între jazzul american şi împrumuturile folclorice româneşti.
Kenny Garrett a pus în program funkul. Garrett este un muzician versatil, care-şi controlează nebunia, transformând-o în divertisment pentru marele public. Soundul era gândit după toate regulile genului plus o atingere de cultură muzicală electronică – sunetul spart, glitch al sintetizatorului care făcea ca piesele să sune bine şi pentru o sală de concert, dar şi pentru cluburi de dans.
Cea mai impresionantă prezenţă din festival a fost proiectul olandezului Yuri Honing. Jazz european de expresie interiorizată, care impunea nota personală a lui Honing – o combinaţie de sobrietate, intelectualism şi lejeritate melodică. Percuţionistul utiliza şi obiecte sonore orientale, pianistul s-a jucat cu diferitele culori timbrale pe care le putea obţine, iar contrabasistul a adăugat balansul necesar grupului. Yuri Honing face parte dintre acei muzicieni care-şi gândesc obiectiv şi original poziţia în lumea muzicală actuală.
În ultima seară, a fost anunţată pompos o premieră mondială, un proiect care combina poezia cu muzica şi imaginea. Jazz Bigband Graz au avut nevoie de 7 ore pentru a-şi amplasa scena. Muzical vorbind, însă, nu era vorba de nimic nou, ba chiar, la un moment dat clişeele armonico-ritmice utilizate în compoziţii au indus o stare de plictiseală. Un sound de jazz electronic, cu un atuu important – thereminul ca instrument solist.
Târziu seara, duminică, pe scena din piaţa mică, saxofonistul Eddie Newman încheia ediţia 2010 a Sibiu Jazz Festival cu un sound de free jazz, ceea ce ne-am dori să auzim mai mult la ediţiile următoare.
la multi ani, domnule Mandeal
Posted By Maria on April 20, 2010
Ţin să reamintesc câteva dintre momentele cheie ale vieţii muzicale, bucureştene în mod special, petrecute succesiv de la sfârşitul verii şi până acum, în primăvară.
Festivalul Enescu a fost o explozie de energie. Capitala a urcat rapid treptele euforiei cultural-mediatice. Comparaţia Bucureşti-Salzburg era pe buzele tuturor, iar din unghere nebănuite ale interesului muzical autohton apărea publicul enescoid: amestec de eleganţă şi kitsch, intelectualitate şi şuetă, monden şi hippie.
Scandalul declanşat între instrumentiştii Filarmonicii şi dirijorul Cristian Mandeal, fostul director general al instituţiei, a dus la anularea concertelor din deschiderea stagiunii 2009-2010. După abundenţă, venise perioada unei secete certăreţe. Pe scena Ateneului a urcat, la început de octombrie, Orchestra Naţională Radio, iar melomanii erau mulţumiţi că li se oferea, astfel, o alternativă. Un vechi abonat, care de 51 de ani asista la viaţa Filarmonicii, spune că niciodată nu s-a întâmplat ca o orchestră să conteste un dirijor. Alţii, cu altă vârstă şi experienţă europeană, spun că grevele sunt un lucru obişnuit al vieţii moderne şi că trebuie ascultate plângerile ambelor părţi.
Cristian Mandeal a plecat de la Ateneu. A declarat în multiple rânduri că nu va mai reveni la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”. Nu ştiu dacă cei din ansamblu sunt mai mulţumiţi acum, odată cu noua situaţie creată şi cu Andrei Dimitriu ocupând interimar funcţia de director general.
Ştiu doar că, mergând într-una dintre serile acestea de aprilie la concert, m-a surprins un afiş lipit timid de unul dintre geamurile de la intrare. Părea scris dintr-o suflare, cu emoţie, perechea de ghilimele nu era completă, dar fontul ales marca dorinţa de festiv. Un mesaj care nu-şi va atinge destinatarul.
„La mulţi ani, maestre Cristian Mandeal! Abonaţii de joi şi vineri! 18 aprilie 2010.
Fiecare cu cerul lui, spunea o mică vrabie dintr-o povestire zen.
Maria Balabaş este unul dintre acele personaje pe care nu ştii exact cum să le defineşti: mai mult fragment decât linie continuă, mai multă culoare decât metodă de lucru. Părinţii i-au spus: „muzică”! şi de atunci, într-un fel sau într-altul, sunetele i-au ordonat vârstele (altfel, ideile sale asupra propriei persoane par destul de năstruşnice, în lumina trecerii vremii)... Mai întâi a cântat la pian, cândva la chitară, după aceeea s-a aşezat la masa de scris despre muzică, apoi a tăiat benzile de magnetofon în radio, de curând s-a aşezat în faţa tastaturii, cu căştile pe urechi, cu softul în faţă şi microfonul alături.... da, da, a avut coroniţă, a fost şefă de an, a purtat pantaloni rupţi şi a trecut de la părul lung la părul foarte scurt, a ascultat Beethoven tot în acelaşi timp în care mergea la concerte rock; cu timpul – i se pare că devine tot mai înţeleaptă şi dezvoltă o pasiune pentru experimental – muzică de improvizaţie şi colaje de sunete... descoperă viaţa oraşului în care trăieşte, prin experienţa primită în călătorii şi discuţiile cu cei din jurul ei... este adepta fuziunii genurilor muzicale şi îi plac colaborările adevărate dintre artişti din medii sociale şi culturi diferite. Nu crede în rivalitate; are un frate şi câţiva prieteni buni; este vegetariană; în ultima vreme citeşte cărţi de istorie şi de ecologie acustică şi încearcă să se implice în programe sociale. Face şi fotografii. Din când în când mai publică un articol. A primit şi premii. Pur şi simplu îi place să lucreze în radio.